Mergem pe 4 luni in Australia, Melbourne. Am interactionat cu oameni diversi, am vazut lucruri si locuri diferite. A fost frumos, dar nici la 1% din ce ne doream a vizita nu cred ca am atins. A generaliza este gresit, dar:
1. In prima vizia facut in QLD (Surfers Paradise beach, daca nu gresesc), ajungem pe plaja si dupa ce facem cele 100 de poze cu imprejurimile (foarte-foarte-foarte frumoasa zona), aruncam prosopul pe nisip si ne asezam. Cum eu ma plictisesc de scoare dupa nici 15 minute de stat, incep sa ma foiesc. Trag de mine, stam noi cat stam (la un moment dat soarele devine destul de puternic si ne si loveste foamea) asa ca decidem a pleca “in statiune”. Pana la iesirea de pe plaja, tarandu-mi picioarele prin nisip, dau peste un portofel. Cateva carduri bancare, un Medicare card, un card de donator, un card cu o poza, 10$ si inca ceva hartii. Stiindu-ma pe mine, ma gandesc ca ar fi frumos sa incerc sa il ajut pe cel ce l-a pierdut. Dupa varsta din actul de identitate (si dupa fata) parea ca o sa am noroc cu Facebook-ul. Ce sa vezi, primul tanar care nu avea cont (sau nu l-am gasit eu) pe Facebook in anul 2018. Ma apuc sa caut, dau de o postare cu un nume la similar celui din acte si cateva persoane taguite. Ma apuc sa dau mesaja in privat, aleator. Rata de raspuns … spre deloc. Incep sa prind incredere in noua generatie :)). Pierd 30 minute, primesc cateva raspunsuri de la 2 persoane foarte sceptice. Imi ofer numarul de telefon pentru a rezolva lucrurile mai rapid. Nu pare sa mearga asa ca, vazand o patrula de politie, merg sa le dau actele (mai aveam si alta treaba in afara de a fi “hartuitor pe Facebook”. Unul din politisti, ia portofelul si-mi spune: “da, a fost o petrecere aseara pe plaja. E normal, se intampla. Daca reusesti sa dai de persoana in cauza, spune-i ca poate sa gaseasca portofelul la noi la sectia X. O sa incercam sa il contactam si noi.” Mai face 1-2 glume, imi multumeste si imi ureaza o zi buna.
2. Undeva tot in zona QLD, pe o alta plaja, in alta zi. Mergem de dimineata acolo, sa prindem “razele bune”. Trecem printr-o boschetareala ce desparte strada de plaja si ocean, ajungem in paradis. Evident, 100 de poze din nou. Plaja libera, 1 salvamar la post, apa turquise (habar nu am cum se scrie, da tot un fel de albastru este), cateva persoane pe plaja si in apa. Desfacem prosopul clasic, dau sa il asez pe nisip si bum, surpriza. “Din pamant, din piatra seaca” rasare un iPhone X (ala de il iau la misto toti utilizatorii de Android). Ma uit in dreapta, nimeni. Ma uit in stanga nimeni. O fi fost o plaja de aia, speciala. Iau telefonul, ma asez linistit pe prosop. Telefonul blocat dar cu 20+ apeluri. Clar cineva si-a dat seama ca l-a pierdut. Stau cateva minute cu telefonul in mana, uitandu-ma in jur dupa niste “cascati” care cauta disperati ceva prin nisip. Nimic. Valurile mari, apa frumoasa, soarele numa bun .. pun telefonul in ghiozdan si dau sa plec “la balaceala”, cu gandul ca o sa continui sa fac pe inspectorul dupa ce ma intorc. Fac 2-3 pasi si il aud sunand (noroc ca nu era pus pe vibratii sau mut). Ma grabesc la ghiozdan, dar ratez apelul. Zic de bine cateva vorbe (in minte) si astept sa mai apara un apel. Intr-un final il prind si raspund la telefon. O fata disperata de partea cealalta a apelului, oarecum contrariata, nu se astepta sa ii raspunda cineva. Ii povestesc, o linistesc, ea imi explica cum s-a intamplat si ramanem “pe fir” pana cand prietenii ei ajung in zona in care eram eu. Ii dau telefonul, imi multumeste (thank you hug) si toata lumea isi vede de drum
3. Alta perioada, alta zona – statia de tren Mitcham. Venind spre birou, ma alatur valului de oameni care se indreapta spre iesire. In fuga, din sens opus, un domn chinez (cel putin asa mi s-a parut in acele 2-3 secunde cat am apucat sa il observ), trece prin multime grabit sa prinda trenul care pleca (din Mitcham spre Melbourne). Cu castile pe cap, cu ghiozdanul in spate nici nu a simtit ca i-a zburat cardul din buzunar. Bun cetatean cum sunt, m-am oprit, l-am ridicat si am plecat dupa om sa nu il las azi fara mancare la birou. Nici o sansa pentru mine sa il prind (clar ceva programare nu a fost onorata in acea dimineata). Anywho, aveam acum un card nou. Cu numele de pe card, dai si cauta pe LinkedIn si Facebook … 10+ rezultate, fara prea multe diferente intre el. Ma uit in jurul meu, nimeni de la politie sau securitate (oamenii astia au prea mare incredere, dar asta o sa fie discutat cu alta ocazie). Caut pe internet, nici o sucursala a bancii respective in zona mea. Singura optiune, iau si sunt la banca sa ii anunt. Raspunde o doamna care asculta cu rabdare povestea dupa care ma intreaba daca am in drumul meu politie. Cum raspunsul afirmativ a fost “Nu”, m-a rugat sa astept cat blocheaza cardul dupa care m-a rugat sa il tai. Am acceptat (nu e ca si cum erau variante). Inainte de a inchide, mi-a multumit frumos spunandu-mi ca apreciaza faptul ca am fost un bun cetatean.
Ar mai fi si altele, mai marunte, insa ce vreau eu sa spun este ca Australia e plina de “cascati” ceea ce imi confirma faptul ca am ajuns unde trebuie. Eu, regele lor, cred ca o sa candidez pentru a-i reprezentat (macar cu titlu onorific, daca altfel nu merge).
#aussie 